-Ridicati de getul mic in timp ce duceti ceasca la gura. Si nu uitati sa tineti in mana stanga, chiar la 10-13 centimetri sub ea, farfurioara asortata. Asa. Sorbiti. Nu zgomotos, nu uitati: fiti bine-crescuti.
Am repetat acest proces complicat in continuu, pana cand, dupa umplerea si dez-umplerea a 15 cani -pardon- cesti de ceai, am golit ceainicul si a fost nevoie sa folosim doar apa. De fiecare data profesorul spunea acelasi lucru: ,, Gresit! Ia-o de la capat..." Si am facut intocmai. O data, de doua ori, la infinit.
La cate grade trebuia sa ridic degetul? Buzele mele trebuie sa fie tuguiate sau doar usor ,,impinse" inainte? Unde trebuie sa ma uit in timp ce beau? La ceasca? In gol? In fata mea? La farfurie? La masa? Cate cuburi de zahar e recomandat sa folosesti?
-Domnisoara!
-Da, doamna?
-Iar ai gresit. Ia-o de la capat.
Si in drumul meu spre dulapior, cu spatele drept si privirea relaxata dar interesata, ma gandesc la tot felul de lucruri. Ma gandesc in primul rand la sens. De ce trebuie sa fie totul perfect? Atata timp cat e asigurat faptul ca nu voi fi doar o vagaboanda, o inculta sau o delicventa, ci doar o persoana care foloseste in loc de pieptene o perie, in loc de top elegant o camasa sic si uita sa foloseasca si ata dentara atunci cand se spala pe dinti? De ce trebuie sa-mi irosesc minute pretioase din viata, care sunt decisive, dupa spusele Doamnei, pentru lucruri pe care nu le voi face de fapt niciodata din lipsa de timp?
-De ce dureaza atat?
-Imediat, Doamna.
Iau din sertar o lingurita curata. Ma uit la ea.
In adancitura concava a acesteia, o reflectie neclara se misca pe marginile lucioase ale acestia. Are riduri, parul incaruntit, pleoapele ingreunate si ochii mult prea vii pentru restul fetei.
Sunt eu.
