Respiro

 

                                   ~S.monkey

 

Timpul se pierde-n drumul sortii… se pierde-n cascade de fum.

 

O sa ne inaltam atunci cand se va prabusi perdeaua de ganduri si niciun voal nu ne va impiedica sa ne eliberam aripile.

Daca tu nu vei incerca sa ma prinzi de mana, voi ajunge sa plutesc printe stelele de vara. Insa, de-ti vei intinde degetele de inger, cu un varf de gheara de demon de vei incerca a ma zgaria, voi pica sub oceane si sub flacarile miezului.

In zbor ne vom hrani cu nori, vom sorbi raze de roua. Cu totii ne vom feri de success. Nu-l vom privi in ochi. Cu o privire, te-ar impietri sit e-ar lasa sa cazi pe fundul apei.

Aici, sus, aerul este curat. Zbori lin. Respiri uitand a respira. Nici n-ai motiv sa-ti pese de ce-ai putea vedea, simti, mirosi… E doar nimic. E clar si e lumina si niciun fum in jur. Timpul se opreste inghetat in spatiu, iar totul se goleste, golit este tot. Suntem nimic, goliti, despuiati de orice litera, cifra, symbol, mazgaleala ce ne-ar putea compromite. Uitam de unde venim, uitam sa stim ce suntem, nu uitam unde vom ajunge. Suntem nimeni de nicaieri. Timpul se opreste pentru noi, dar noi, egoist, nu ne oprim pentru el.

Acolo, unde norii innecaciosi de fum ne umplu gatlejurile, timpul zboara printre rortocoale gri. Ne suflam singuri jugurile, inspirand mai intai aer curat de toamna. Mereu era toamna la noi. Iarna totul ingheta pentru un minut, primavara era o adiere dulce si proaspata, ce abia permitea ceasului sa se odihneasca. Vara cerul se prabusea peste noi. De aceea ne straduiam sa o incheiem si, chiar inainte de a fi acoperiti de valul de lumina, flacari si plumb pictat, ne trezeam dintr-un vis ce despartea doua vieti legate doar prin firicele rosii.

Intr-un mod sau altul, am invatat sa ne facem surzi si orbi, muti si lipsiti de orice substanta. Atunci ne-am eliberat incet de sunetele dure, ticaitoare, de bratele lungi si subtiri ale ceasornicului blestemat, de mirosul prafuit al timpului, de cel umed al lumii si de punctele intepatoare ale pasilor de om.

Am uitat de tot. Am tinut minte doar cine suntem. Dar cine mai suntem? Nu-I nimic ce putem sa citim, suntem goi, suntem transparenti si nevii, dar mai plini de viata ca oricand: nimeni de nicaieri.

 

Nenorocit este cel blestemat sa se prabuseasca in cascada de apa vie la fiecare scancet al unui ceas.

 

Mergand cu spatele v-am privit in ochi si am vazut prin voi. M-am izbit de fiecare stalp din fata. Am cazut de fiecare data cand m-ati injurat. M-am impiedicat de propriile-mi picioare. Si abia dup ace m-am intins pe spate intr-o cazatura am vazut lumina. Eu am ramas inmarmurit si intins pe spate, iar voi ati pasit usor pe langa mine, privind inainte, dar ferindu-va ochii de lumina.

Cand mergeam ca un lider stramb in fata voastra, pasii mei se simteau grei pe pamant, imi afundam picioarele pe cat posibil si va indemnam sa-mi calcati pe urme. Doar ca voi niciosata nu m-ati ascultat. Ba da… Dar atunci, cand a pus picioarele in increstaturile de noroi si nisip, s-a si impiedicat. Nici nu l-am mai vazut de atunci.

Am observant pasii vostri usori abia cand ati trecut pe langa corpul meu cel impietrit. Nici nu v-am vazut picioarele atingand murdaria pamantului, iar pasii vostri sunau a cantec de nefiinta. Apoi am vazut ca mergeti aievea, aiurea, in linii curbe, in zig-zag, rataceati si nu vedeati lumina ca pe o destinatie.

Si, daca incerc sa ma tarasc spre ea, reusesc, cu greu, insa ma orbeste si nu-mi mai vad calea.

Indrumat de fapturi amorfe, ma tarai in urma voastra, pierzandu-mi carnea, uitandu-mi mintile, usurandu-mi corpul.

Si, iata, ma inalt!

Si-s orb, si nu respir, dar imi curg aer si apa prin intreg corpul si simt cum ma ridic infasurat de aburi reci. Imi curge viata pura prin venele rupte!

Iata-ma! Trag aer in piept, inaintez… in fata. Si tip, da’s mut pentru unii.

Si eu am fost nevazator odata. Si nu am putut auzi defel.

Mi-am sters cu gandul orice pata, si-abia daca am ramas un ,,el”.

 

Imagineaza-ti o pereche de plamani inundati cu argint subtire ca apa… nu pot fi considerati bijuterii.

Prin prisme aburite, imaginea apare neasteptat de clara.

 

Aceasta fiinta isi poate schimba toate propietatile, transformandu-se in orice doreste ea.

Partea proasta este ca, odata cu cresterea capacitatii de schimbare, controlul acesteia devine mult mai dificil.

Aceasta fiinta are o vointa, de care nici macar ea nu-si da seama.

Orice doreste, orice vrea, chiar daca aceasta dorinta a parut doar ca un simplu gand sau o parere vaga in mintea sa, devine realitate. Pacat ca ea isi uita singura gandurile si deseori confunda amintirile de somn cu cele reale.

Aceasta fiinta traieste multimple vieti, purtand mereu acelasi chip; traieste in vis si realitate si jefuieste pisici.

Aceasta fiinta este inzestrata cu puterea sansei si a norocului.

Aceasta fiinta este capabila sa se sacrifice, sa renunte la propria viata numai pentru o idee incapatanata, cum ca s-ar fi atasat de cineva. Doar ca, odata cu experienta neplacuta intampinata in trecut, ea decide sa-si innabuse acets talent, departandu-se chiar in extremul extrem, neucigand insa niciodata nici pentru o prima ultima suflare.

Aceasta fiinta se lasa ghidata de catre nimic si nimicul o ghideaza chiar foarte bine.

Aceasta fiinta traieste in singuratate, deoarece se pare ca celelalte ,,fiinte” se ascund cu usurinta si talent in spatele formelor sale imprumutate, iar prezenta altor specii altereaza talentele, trasaturile fiintei.

Aceasta fiinta poate fi recunoscuta doar dupa ochi, fiind foarte expresivi, iar privirea lor are o putere imensa, intensa.

Aceasta fiinta e singura. Sigura. Si incepe sa zboare.

 

Si-a-ncetat privighetoarea cantul. A amutit si si-a tacut penele patate rosii, si-a ridicat cu greu privirea de javra lovita, isi controleaza vorba, il manevra cuvantul. S-a-ncumetat sa-si schimbe vocea, mintind o lume-ntreaga. Si-a aruncat cat colo crucea ce-ncepuse sa-l doara. S-a saturat de ganduri, toate! Isi pleaca ochii uscati si reci, se-ndoaie de-o nenorocita… Sa cante el… chiar nu mai poate.