Cu jumatate de norma

Isi intindea corpul la extrem si se arcuia pana in punctul in care aproape se frangea. Era o curva, de aceea de o speta atat inalta, incat pana si ochii abia ii prindeau imaginea. Isi vindea imaginea, corpul si chipul, expresiile si intregile suflari pe un ritm si pe gheata.  Se vindea ct putea de mult, nelasnd pe nimeni sa se apropie. Se arunca ea singura in ochii tuturor, ca apoi sa danseze, sa sara si sa se joace, lasandu-se mancata de priviri flamande ce nu se saturau... Era tarfa suprema, pentru ca era un vis demn de neuitat, de uitat, de amintit. Era curva cea mai joasa pentru ca isi vindea si esenta esentei. Era scumpa, de nepretuit, nimeni nu reusea sa-i puna o eticheta, nimeni nu reusea sa o atinga nici cu o vorba pentru ca, atunci cand nici nu iti dadeai seama, disparea in fum si multime, lasandu-se observata doar cand voia dansa sa-si starneasca iarasi clientii.

Frantura de privire

 

Cine ar fi crezut ca un lucru atat de banal, acceptat cu atata usurinta de catre celelalte amintiri va genera o asemenea reactie? In momentul acela, informatia procesata a determinat schimbarea expresiei sale. Si-a pus mana in par, cuprins de un sentiment ciudat.

-Imi imaginasem cum ar fi sa ma ia cineva pe sus de par, sa ma mute dintr-un loc intr-altul…

-Da, dar nu stiu…nici nu am simtit. Parca eram atat de usoara, iar parul atat de rezistent… nu stiu cati ani aveam.

-Nu e vorba de ani, ci pur si simplu de actiunea in sine…

Nici nu s-a mai intrebat daca aceasta amintire impartasita lui si doar lui ii va ramane impregnata in memorie… Nu stie de ce i-a spus-o doar lui, tocmai lui... Atata doar ca nu a avut cui sa i-o zica, in ce context, si, oricum…cine stie cum ar fi fost privita mai incolo…ea ura privirea aceea. Ura privirile…fiecare privire aruncata in ultimele cinci luni. Dar cel mai mult pe cea care o transforma intr-un copil nenorocit, neajutorat, ce parea a fi suferit mai mult decat un adult normal. Era mult prea fals pentru puterea ei de acceptare. Ea nu a dus-o rau, nici doar normal, ci chiar foarte bine! Si nimeni nu are cum sa conteste acest lucru. Nu de alta, dar nu au nici macar dovezi…

Era iarna, trotuarul presarat de alb si vantul taios. Iar ea mergand. Incerca sa-si impuna un anume ritm, insa picioarele i se miscau ca o sarma gumata, pasea la doi centrimetri deasupra pamantului, trecea fara a incerca sa se faca simtita, observand cu ochi de sticla fiecare ciob din jurul ei. Toti de uitau la ea. De bine, de rau…? Cine stie? Ea vedea tot ce e  mai rece si periculos.

A incercat sa o sune pe Laura pentru a treia oara, dar nu rapsunde. Pune telefonul in buzunar, isi afunda mainile in cutele ploverului  lung si gros i-si ridica privirea impaienjinita de mii de fulgi durerosi. Priveste oamenii fix in ochi - mereu face asta: priveste drept in fata, fetele trecatorilor, merge cu spatele drept, cu pasi mari, obligati, hotarati- dar vedea in spatele lor, toti ii pareau transparenti. Totul a devenit transparent acum trei luni.

A trecut pe langa casa ultimei persoane nuantate. A privit in directia aceea pana cand a trecut podul peste apa copilariei sale. A ridicat privirea si a continuat sa-si miste picioarele lungi, subtiri, de guma.

Ajunge in centru. Isi umezeste buzele si abia atunci isi da seama in ce stare se aflau. O suna pe Laura inca o data, suna ocupat. Suna iar si incepe sa vorbeasca rarait, incercand sa accentueze pe cat posibil consoanele. Buzele inghetate se impidiecau una de alta, cuvintele Laurei ii aduc aminte de ,,tineretile sale”.  Insa, fata in fata, totul devine din nou transparent. Cei doi hoti sunt nefericiti. Laura e mult mai murdara decat si-ar fi dorit; e de apa si apa va ramane mereu. ,, Eu sunt de aer, iar vantul va bate mereu.”